Ritmul materiei
Nu se intimpla foarte des, desigur, ca, la un interval relativ scurt, un tinar artist sa reapara cu o noua expozitie personala, dupa prima, intarind in chip categoric aprecieri pozitive formulate initial. Dupa intiia aparitie in public si obtinerea creditului de rigoare, multi devin parcimoniosi si expun mai ales pe la manifestarile colective de teama parca sa nu fie considerata munca supraproductie si efortul superficialitate. Aceasta si in cazul cind tinerii artisti respectivi nu s-au culcat prea devreme pe laurii prezumtivei glorii.
Paulina Mihai nu face parte, din aceste categorii. Dupa un debut apreciat promitator in 1975 (la galeria “Simeza”) ea a revenit in forta (cu o personala in aceeasi galerie) punindu-ne in situatia de a vedea mai clar ce s-a intimplat in acesti patru ani in atelierul sau. Si, dupa toate aparentele, s-a intimplat ceea ce era de asteptat. Avem astazi de-a face cu un artist matur, ale carui lucrari incepi sa le recunosti de la distanta, semn ca arta sa poarta pecetea personalitatii. Este o arta robusta si plina de o poezie discreta in care in constructii coerente sub raport plastic, se incearca o refugiere a formei in culoare. Desigur, tipul acesta de demers nu constituie o noutate, dar in cazul de fata intervin factori meniti sa-i confere anume particularitate. In multe situatii pictorita prefera sa transforme compozitia in semn plastic cu conotatii constant aceleasi, referibile la un anume stadiu de metamorfoza a naturii.
Aceste “semne” pot fi usor confundate cu motivele. Considerind insa pictura Paulinei Mihai prin prisma originalitatii motivului am ajunge implicit sa atribuim imaginilor sale un caracter pur decorativ. Ele (imaginile) sint insa emanatia unui temperament artistic care trebuie considerat dincolo de calmul aparent al compozitiilor. Lipseste din ele monotonia si acesta este indiciu sigur al reflectiei, marturia considerarii imaginii nu doar ca un simplu ansamblu de linii si culori. O lume masiva, usor greoaie, intr-o metamorfozare lenta, perceptibila la nivelul macrostructurilor, iata universul pinzelor pictoritei. El determina un anume repertoriu figurativ in care forma sesizabila si precisa a realitatii se cere descifrata dincolo de o anume nebulozitate generala in care sint insa de regasit elementele unei constructii rationale. Miscarea este asadar subiacenta picturilor Paulina Mihai; ea se simte ca un fluid circulind sub corporalitatea materiei picturale. Nu este dezorganizata, ci are un ritm al sau, la care obliga organizarea riguroasa a maselor cromatice. Intensitatea acestora creste spre centrul compozitiei si de aceea am putea fi tentati sa atribuim fiecarei picturi un sens metaforic, fie el ambiguu. Aceasta doza de ambiguitate ni se pare a inchide in ea noi si fertile posibilitati de precizare a itinerariului artistic al unei personalitati care incetat a fi o promisiume si a devenit o certitudine.
Grigore Arbore
Text in der Zeitschrift L4, Bukarest 1979
Copyright beim Autor